Bolivia - Salar de Uyuni

Sunt multe lucruri de vazut si facut in Bolivia, dar cea mai populara excursie pe care oricine ajuns aici o face este cea de la Salar, in Uyuni.

Uyuni, la fel ca si Rurre in jungla, este un orasel cu 3 stradute si un pic, care traieste exclusiv de pe urma tururilor in salar.

Sunt atatea agentii care ofera acelasi tur, la acelasi pret, incat ajungi sa dai cu banul pentru a alege una. Nu de alta, dar au fost atatea cazuri in care soferii jeep-urilor s-au imbatat atat de rau in cele 2 nopti de cazare pe care le ai pe traseu, incat turistii insisi au fost nevoiti sa treaca la volan. Altfel, localitatea cred ca poate concura linistit la titlul de orasul cu cele mai multe Land Cruiser-uri pe cap de locuitor (este adevarat ca toate sunt folosite pentru tururi). Excursia dureaza 3 zile si partea frumoasa este ca iti poti alege destinatia finala care poate fi inapoi la Uyuni, Tupiza sau cea mai folosita, datorita faptului ca turul se termina la granita de sud a Boliviei, poti fi lasat fie in Salta-Argentina, fie in San Pedro de Atacama-Chile.

Noi am optat pentru cea de doua. A fost una din cele mai frumoase excursii pe care le-am facut.



Prima zi o petreci in Salar, o intindere plana de sare, cea mai plata suprafata de pe Terra, care in cazul nostru, fiind anotimpul ploios, era acoperita cu o pelicula de apa, ceea ce a facut ca cerul, el in sine suficient de spectaculos, sa se reflecte in apa, si sa nu-ti mai dai seama unde se termina campul de sare si unde incepe cerul. Si ca imaginea sa fie completa, intinderea de sare se crapa in timpul anotimpului secetos, dar nu oricum, ci in forma hexagonala, astfel, toata privelistea pare un fagure imens de sare. Din pacate, din cauza apei acumulate, jeepurile nu au avut permisiunea sa mearga pana la oaza din mijlocul Salarului, oaza populata de cactusi imensi, din genul cu 3 brate, pe care insa a trebuit sa ne multumim sa-i vedem doar in poze prin agentii.

Prima noapte am petrecut-o intr-un satuc minier de la marginea Salarului, la o familie recomandata de agentie. Si, cum nu era sa stam toata seara pe capul gazdelor, am iesit in recunoastere. S-a dovedit o idee excelenta, din moment ce toata populatia era stransa in piata satului in jurul fanfarei, cu berea curgand in valuri si sarbatorind ceva (nici ei nu erau siguri ce anume), din moment ce profitau de fiecare week end pentru a gasi un motiv de a iesi la dans pe muzica de fanfara si la bere. Toata lumea iti oferea un pahar de bere (plin), iar tu  trebuia sa le faci cinstea de a sarbatori cu ei.

Evident ca soferii nostri (de la agentia noastra au plecat 2 jeep uri, unul cu noi si 3 nemtoaice si altul cu 6 brazilieni) s-au integrat radid in peisaj, dar din fericire, nu s-au “parfumat” prea tare, si a doua zi am reusit sa plecam la o ora rezonabila, desi nu cea stabilita cu o seara inainte.

Toata ziua 2 am petrecut-o strabatand desertul sau stepa,  mai degraba o combinatie intre cele 2, aflat pe la 4000 m, inconjurat de munti acoperiti de zapada si presarat cu roci vulcanice cu forme din cele mai ciudate, sculptate in mii de ani de nisipul suflat cu putere de vanturile din zona.

Evident, ca si in Salar, nu exista nici un fel de drumuri, soferii mergand pe unde ii taia capul, ghidandu-se dupa muntii din jur si probabil, experienta.

Coborand spre sud, au inceput sa apara lagunele, fiecare de o culoare distincta data de mineralele si microorganismele din apa si populate de flamingo si acestia diferiti de la o laguna la alta, intensitatea rozului din penaj fiind data de microorganismele ce constituie principala sursa de hrana pentru pasari.

Lamele si guanaco, o alta specie de lama, cu blana ceva mai mare,  imparteau malul lagunelor cu flamingo.

A doua noapte am petrecut-o pe malul unei lagune, in the middle of nowhere, ca sa zic asa, departe de orice confort, fara curent, apa sau incalzire si unde am dormit in paturi din piatra, toate astea  la 4000m altitudine. A fost un pic frigut, dar pleduri din par de lama erau din belsug, asa ca am supravietuit.

Rasaritul ne-a prins la gheizere, unde evident se formase si un bazin cu apa termala numai bun de facut baie.

Turul l-am incheiat in forta cu Laguna Verde, asezata la baza unui munte, cea mai frumoasa dintre toate.

Am uitat sa spun ca la un moment dat, am atins si cea mai mare altitudine din toata calatoria, 5000m. Bine ca eram in masina si nu am avut vreun munte de urcat, ca nu stiu cat de mult ne-ar fi ajutat punga cu frunze de coca din dotare J

   

Bolivia - Pampas

In pampas insa, alta poveste. Am mers cu un jeep 4 ore pe un drum namolit si plin de cratere, dupa care ne-a luat o barca inca ceva ore pe bratele lui Beni River pana am ajuns la camping. Pe drum insa am vazut aproape toate animalele de prin zona, capibara, aligatori si caimani, delfini, un grup de cateva zeci de maimute mici galbene, asta sa nu mai vorbim de pasari.

Cand in sfarsit am ajuns, ne astepta linistit Pedro.

Nu stiu daca cea mai interesanta intamplare, dar cu siguranta cea mai povestita din tot trip-ul este cea care il priveste pe Pedro. Faza s-a petrecut in felul urmator: noi cei 6 ocupanti ai barcutei, proaspat preluati de la jeep cu bagaje cu tot, dimpreuna cu ghidul, ajungem intr-un final la camping dupa ce in prealabil, cum spuneam si mai sus, vazusem pe drum tot felul de animalute, mai ales aligatori si caimani, cei din urma aratand destul de fioros. In aceste conditii, al nostru trage barca la mal, chiar sub nasul unui aligator destul de bine hranit, ce statea absolut nemiscat, chiar cu un picior in aer.Si cand zic nemiscat, sa se inteleaga ca mort. Nici pleopele nu le misca. Noi toti din barca, incepem sa ne dam coate si sa criticam agentia careia ii apartinea camp-ul, ca nu au gasit alta modalitatea de a intampina si impresiona turistii decat punand un crocodil impaiat pe mal. Pacat de animal, ziceam noi, si destul de nepotrivit avand in vedere ca ne aflam intr-un mediu suta la suta natural. Plus, gandeam noi, orice ghid cat de cat cu toate tiglele pe casa, ne-ar fi avertizat in vreun fel daca aligatorul ar fi fost real, si nu ne-ar fi pus sa debarcam si sa dam bagajele jos pe sistemul din mana in mana, chiar sub nasul impasibil al crocodilului. Mergem cu bagajele la cabanutele alocate si, cum eu eram nerabdator sa inspectez noua locatie, ies primul, cu aparatul in mana si ma opresc direct pe mal, langa acelasi neclintit aligator. Si cum ma rodea rau curiozitatea, nu stau prea mult pe ganduri si ma aplec frumos sa-i pipai coada sa vad cu ce e impaiat si cum e la atingere. Cum il ating, amicul reactioneaza brusc, intorcand gura deschisa spre mine. Eu cu o viteza demna de Usain Bolt, alerg disperat spre cabane si anunt pe toata lumea ca aligatorul e viu si nu impaiat. Evident ca nu m-a crezut nimeni si au zis ca am chef de glume. Ghidul a iesit si el sa vada ce e cu atata galagie si, dupa ce i-am povestit ce si cum, abia stapanindu-si rasul, imi zice:
aaa, don't be afraid, this is Pedro, our pet. He is quite old, deaf and blind, therefor, harmless. 
Abia atunci am realizat de ce saracul nu a reactionat decat atunci cand l-am atins....

Mai jos este momentul cand toata lumea a aflat ca nu era vorba de o gluma, fetele tipau, iar Pedro probail speriat la maxim, incerca sa gaseasca ceva adapost.

Nici n-am descarcat bine ca un cuplu de maimute urlatoare s-au gasit sa-si dezbata problemele familiale tocmai in copacul din camp-ul nostru. A doua zi au aparut si niste capuccino monkeys, dar alea nu aveau nimic de dezbatut, doar se scarpinau cu nerusinare peste tot pe unde la manca si un fel de batlan care nu s-a miscat de pe barca noastra pana am plecat.

Vanatoarea de anaconda s-a soldat intr-un final cu succes, asta si cu ajutorul unor muncitori care ne-au strigat de pe mal, exaltati ca au vazut ceva lucind langa un copac. Fascinant cum isi schimba petele negre culoarea in indigo in functie de cum pica soarele pe ele. Oricum o raritate sa vedem anaconda in sezonul ploios, si in general de altfel.

Nu acelasi noroc l-am avut cu pirania, care erau de vreo saptamana plecati intr-un lac cu apa mai curata, fara aluviuni aduse de ploi. Pacat, chiar vroiam sa le vad dintisorii….

A doua seara, cei 3 ghizi de la agentia noastra, ne-au adunat pe toti la un Mirador, un ponton de unde sa vedem apusul. Am avut parte si de program artistic din partea lor, au pus-o de niste cantari la chitara si zdranganele, asta in timp ce 3 delfini au gasit ca toata adunatura si galagia e interesanta si s-au hotarat sa ramana cu noi pana am plecat.

Despre tantari nu vreau sa spun decat ca mai multi si mai feroce nu cred ca exista pe planeta si nu au nici o legatura cu aia de oras. Au fost in stare sa intepe prin 2 bluze plus crema speciala cu DEET 50%.

Una peste alta, saptamana petrecuta in salbaticie, a fost de departe cea mai deosebita experietnta din America de Sud.

Ajunsi din nou in la Paz pe la pranz, ne-am oprit direct la terminalul de bus si ne-am luat ultimele 2 bilete spre Uyuni, calatorie ce s-a dovedit cea mai nefericita de pana acum, una ca fiind ultimele bilete disponibile, scaunele pe ultimul rand nu se rabatau, si apoi ca nu stiu cum, dar apa s-a infiltrat pe langa geam si a inundat rucsacul pe care il tineam la picioare.  Asta sa nu mai mentionez inatrzierea de vreo 6 ore, ce a facut ca durata totala a calatoriei sa ajunga la 18 ore. Bine asta nu mai e vina lor, drumul fiind aproape impracticabil pe portiuni bune.
...daca Bolivia ar avea drumuri ca Chile de exemplu……